Istoria cardurilor de memorie, accesoriile foarte importante pentru camerele foto digitale

Istoria cardurilor de memorie e fascinanta si poate prea scurta...
Cardul de memorie este un dispozitiv de stocare electronic folosit de regula pentru stocarea informatiei digitale, prin utilizarea unei memorii flash. Memoria flash poate fi stearsa electric si reprogramata, stocheaza informatia pe o perioada lunga de timp fara sa aiba nevoie de o sursa de energie electrica. Exista doua tipuri de memorii flash, NAND si NOR. Istoria cardurilor de memorie e fascinanta si demonstreza cum s-a ajuns de la o idee la un produs extrem de popular astazi…
De obicei vedem memoria flash in dispozitivele electronice portabile, camere digitale, telefoane mobile smart, laptopuri, computere, tablete, PDA-uri, playere portabile, console de gaming etc.
Pentru un aparat foto modern digital cardul de memorie e esential pentru ca toate fotografiile vor fi stocate pe el. Cu cat capacitatea de stocare e mai mare, cu atat mai bine.
Dar cum s-a ajuns la un astfel de dispozitiv atat de util pentru fotografii profesionisti si amatori din ziua de astazi? Desi conceptul de memorie flash a aparut prin anii 1980, la inceputul lor, primul card de memorie comercializat cel putin, cardurile pentru PC au aparut abia in 1990.
Prima data cand am avut date stocate pe un card a fost prin anul 1725, era un card cu gauri folosit pentru automatizarea unui sistem dintr-o fabrica de tesaturi, tapiserii. In 1884 s-au folosit cardurile cu gauri in Holleirth Electric Tabulating System, companie care va deveni fundatia IBM. In 1965 aparea primul computer desktop comercial Olivetti Programma 101, cu un card magnetic lung folosit pentru stocare de date si de instructiuni.
In anii 1980, Toshiba a dezvoltat un tip de memorie flash NOR pornind de la EEPROM (electrically erasable programmable read-only memory). Pe piata a fost lansat incepand cu 1984. In 1991 aveam prima memorie flash tip NAND pe piata, fabricata tot de Toshiba. Noua memorie flash avea o configuratie imbunatatita, zona celulelor de memorie era redusa. Ambele tipuri de memorie flash au fost inventate de Dr. Fujio Masuoka prin anii 1980, cand lucra pentru Toshiba.
Si au venit si anii 1990, cand au fost comercializate PCMCIA-urile, cardurile de memorie pentru PC-uri. Erau gandite pentru a se potrivi pe un PC sau notebook pentru a avea memorie mai mare. Dezvoltatorul lor a fost Personal Computer Memory Card International Association (PCMCIA), de unde si numele lor. Existau trei tipuri de astfel de carduri de memorie, cu grosimi diferite, oferite in versiuni de 16-biti si 32-biti. De aici au aparut carduri de retea, modemuri, HDD-uri. Acum gasim acelasi tip de carduri de memorie doar in aplicatii industriale, unde sunt folosite pentru conectarea modemurilor.
1994 a fost un an foarte important in istoria cardurilor de memorie. De ce? Atunci au aparut cardurile de memorie mai mici ca dimensiuni decat cardurile pentru PC, primul card cu un alt format fiind CompactFlash Card-ul. In acelasi an apareau Compact Flash I (CF-I) si II (CF-II), dispozitive de stocare in masa tip flash folosite in dispozitive electronice portabile. SanDisk a definit pentru prima data formatele in 1994 si tot el le-a comercializat-aveau doua grosimi, deci existau doua versiuni. Memoria flash din aceste noi carduri de memorie era de tip NOR, marimea lor era peste cardurile de memorie flash de astazi.
Noutatea cardurilor SanDisk era data de executarea programelor direct de pe flash fara sa mai existe nevoia de copiere in RAM. Si astazi CompactFlash-ul ramane la fel de popular ca la inceputurile sale si e vazut pe dispozitive moderne fabricate de Canon, Nikon, pe camere foto digitale profesionale. Cardurile CF au capacitate de stocare de pana la 512GB.
Dupa numai un an de la revolutia produsa de SanDisk a aparut si SmartMedia Card (SM/SMC), o memorie flash tip NAND dezvoltata si detinuta de Toshiba, fiind urmasul floppy disk-ului. Capacitatea de stocare a acestor carduri era cuprinsa intre 2 MB si 128 MB. In interior aveam un singur cip NAND, era foarte subtire, doar 0.76 mm. Pe toate camerele foto digitale de la acea vreme aveam SmartMedia Card. Din 2001 deja aveam jumatate din piata camerelor digitale dominata de astfel de carduri foarte utile.
Dar pe masura ce au crescut rezolutiile camerelor formatul cardului de memorie a avut probleme. Nu gaseai carduri peste 128 MB stocare, erau prea mari pentru camerele din ce in ce mai micute. Toshiba a luat masura sa treaca la carduri de memorie mai mici si cu o capacitate de stocare mai mare din 1999, aparand pe piata cardurile Secure Digital, SD-urile.
In 1997, SanDisk si Siemens AG lansau alt card de memorie, Multimedia Card (MMC). Capacitatea lor a ajuns la 512 GB si erau folosite pe electronice. Dar a venit SD-ul si popularitatea MMC-ului a scazut dramatic. Insa se mai folosesc astazi eMMC-urile pentru dispozitivele portabile de la Windows, Android, din computerele ieftine ca inlocuitoare de SSD-uri, care sunt tot mai scumpe.
Revolutia adevarata in materie de carduri de memorie avea sa vina in 1998. Atunci am avut primul Memory Stick (MS), un format de card bazat pe memorie flash amovibil, lansat de Sony. Stocarea era intre 4 MB si 128 MB. Capacitatea maxima de stocare s-a tot marit, vitezele de transfer au fost mai mari, marimea a fost tot mai mica. In anii 2000 Sony folosea in mod exclusiv aceste Memory Stick-uri pe toate produsele sale. Tot SD-urile au obligat Sony sa suporte din 2010 si SD Card. Astazi camerele digitale de la Sony folosed si SD si SDHC, iar Memory Stick-ul lor va fi dat uitarii.
Revenind la SD-uri, ele au fost dezvoltate de SD Card Association (SDA), fiind destinate doar pentru dispozitivele portabile. SanDisk, Panasonic (Matsushita Electric) si Toshiba au lucrat la primele carduri SD, care veneau cu multe imbunatatiri fata de MMC-uri.
Anul 2000 a inceput cu o veste buna, aparea USB-ul, Universal Serial Bus, vandut pe piata de IBM si Trek Technology. Drive-ul USB este un dispozitiv de stocare plug and play care include o memorie flash cu o interfata integrata USB. Stick-urile USB sunt folosite adesea pentru stocare, backup, transfer de fisiere, se pot folosi pe sisteme de operare si sunt suportate si de anumite tipuri de BIOS.
La trei ani distanta aveam si miniSD-urile, destinate pentru telefoane mobile, aveau si adaptor ce perrmitea compatibilitatea cu sloturi pentru SD-uri. Din 2005 avem si micro SD-uri, cu o capacitate de 32, 64, 128 MB, dupa care a urmat cardul M2, 64 MB la 16 GB stocare si micro SDHC-ul, 2GB la 32 GB in 2006.
Din 2010 a aparut pe piata SDXC-ul, Secure Digital Extended Capacity, avea stocare de pana la 64GB la inceput cu versiuni de 2TB stocare, rezistenta la praf si presiune. Sistemul de gestionare a fisierelor exFAT de la Microsoft era folosit pentru gestionarea volumului urias de date. Exista si versiunea micro SDXC.
2016 a fost un an bun pentru Samsung, care lansa Universal Flash Storage sau UFS-ul, o stocare bazata pe memoria flash pentru camere digitale, telefoane smart, dispozitive electronice diverse, vitezele de transfer erau mult mai mari decat la cardurile de memorie precedente. Citirea si scrierea datelor pe UFS-uri erau simultane, stocarea ajunge in timp si la 256GB. Tot din 2016 avem de la Samsung sloturi hibride UFS/microSD.
Dupa doi ani isi face aparitia SDUC-ul, capacitatea de stocare era uriasa de la 2 TB la 128 TB, viteza era de 1.58 ori mai mare fata de versiunile precedente de carduri de memorie. Dar mai avem pana sa le vedem vandute peste tot in lume.
Samsung a mai inventat si 3D NAND, tehnologie care isi propune sa revolutioneze industria stocarii datelor. In 2017 SD Association lansa clasa de performanta aplicatie A2.